PARADOX. Vreau cel puţin cât paznicul de la primărie!

De o bună perioadă de timp, în negocierea salariului, a dispărut conceptul de salariu minim pe economie sau salariu mediu pe economie, acesta fiind înlocuit de sintagma „vreau cel puţin cât paznicul de la primărie” sau „cât şoferul de la nu-ştiu-ce instituţie publică”.

Salariile din sectorul de stat au devenit, peste noapte, salarii de referinţă, nivel standard, la care se raportează toată piaţa muncii din România, această stare de lucruri datorându-se faptului că cei care lucrează în domeniul privat se raportează aspiraţional la sectorul de stat, unde s-a dus vestea că este habitatul populat de angajaţi, mulţi dintre ei ultrablindaţi/tapetaţi cu diplome pompoase aduse direct la cârciumă din particulare buticuri universitare, prea pofticiosi de sporuri, favoruri şi beneficii, dar alergici la muncă şi, în mod special, la cetăţean şi la problemele acestuia.

S-a ajuns la situaţia aberantă că salariul mediu din administraţia publică să depăşească cu circa 65% salariul mediu pe economie. Este bine de amintit că suntem campionii Europei la acest capitol, media salariului din administraţia publică la nivel European   depăşeşte cu doar 18%  media salariului din mediul privat.

Consistenţa diferenţierii este dată de faptul că statul dă salarii mari fără să-l intereseze productivitatea şi sursa banilor, căci doar nu dă de la el, şi nici nu este pus în situaţia de a se justifica. Salariile sunt stabilite arbitrar, fără nicio conexiune cu starea economiei, adică cum vor muşchii decidenţilor. Statul nu este orientat spre performanţă, aici predomină slujul, guduratul şi, in mod excesiv, atasamentul faţă de şefii care i-au pus pe funcţii.

Guvernanţii nici măcar nu sunt cuprinşi de anxietate anticipativă, pentru că nu plătesc ei în viitor uriaşele împrumuturi, pe câtă vreme în sectorul privat orice derapaj financiar poate deveni fatal.

Situaţia este de-a  dreptul incestuoasă când cei din conducerea unor instituţii publice sau firme cu capital de stat îşi stabilesc singuri salariile şi sporurile la niveluri intimidante pentru  majoritatea firmelor private.

În timp ce firmele îşi bugetează cheltuielile, ducând o luptă darwinistă pentru supravieţuire, cu multe constrângeri statul îşi bugetează cheltuielile cu mare largheţe, având la îndemenă deficitul bugetar şi  morişca împrumuturilor continue.

Toata lumea trebuie să înţeleagă că bugetul de stat şi PIB-ul sunt consecinţe directe ale activităţilor firmelor, a vânzărilor şi a profiturilor acestora. Sunt momente când funcţionarii publici fac un veritabil „tackling” sectorului privat. Plină de înţelepciune este butada care a invadat internetul: în  România dacă vrei să faci ceva trebuie să ceri aprobare de la cei care n-au făcut niciodată nimic.

Sursa: zf.ro / Foto: colaj