Publicăm integral, fără prea multe comentarii, postarea lui Ștefan Mandachi. Nu este din Mureș, nu este publicitate plătită, nu este obligatoriu de citit. Pe noi ne-a impresionat cazul și am ales să-l publicăm sub formă de material, deoarece o distribuire a postării ar fi ajuns la prea puțină lume…

“Când am deschis primul restaurant Spartan în 2012 la Suceava, eram toată ziulica la mall. Fie trebăluiam, fie abuream clienții. Când l-am văzut pentru prima dată pe Samy, era client și nu cerea nimic. Îl priveam de la distanță cum se târâia curios cu căruciorul prin food-court și manevra joystickul scaunului cu rotile cu un singur deget. Atâta putea să miște. De la primele discuții, când vedeam că un om ca el poate fi optimist, îi spuneam ca-ntre băieți ”bă, tu ești nebun! Cum poți, mă, să mai zâmbești când ești în situația în care ești?” Eram îngrozit de destinul lui, dar mă prefaceam indiferent, ca să nu se simtă marginalizat.

Acum vreo opt ani, îmi spunea că cei cu boala lui, (distrofie musculară de gradul patru) nu prea ajung la 30 ani. În orice caz, îmi vorbea cu seninătate despre o vârstă fatidică. Îmi detalia cum distrofia încleștează corpul odată cu trecerea timpului și oasele înțeapă inima sau strivesc organele. Nu înțelegeam precis ce-mi explica. Pentru că nu l-am ascultat cu atenție niciodată. Nu i-am acordat vreodată timpul meu cu adevărat. Cred că mai degrabă voiam să scap repede de el. Îi acordam ”audiența” atâta cât să mă liniștesc mental că am făcut o faptă bună (sunt șî eu om bun, da?). Orice dialog cu el mă făcea să mă simt vinovat într-un fel sau altul (fie că-s lacom, fie că nimic nu mă mai satură etc.).

Adevărul e uneori incomod. De aceea, în Samy mi se oglindesc toate pomenile pe care le-am primit de la viață, toate gratuitățile destinului și bacșișurile grase pe care mi le-a dat Dumnezeu.

Când mă înțeapă vinovăția, găsesc repede soluția să-mi spăl conștiința: îi dau niște bani. ”Pune-i acolo la spate” îmi zice. Cunosc locul, dar sunt atât de penibil (sau neatent), încât mereu fac aceeași greșeală: îi întind banii în față, deși el nu poate întinde mâna după ei. Este imobil total. Boala asta (cine dracu a făcut-o să existe, ducă-s-ar pe pustii!) topește musculatura. La spate are un buzunar cusut în cărucior. Nu știu de ce, dar mereu am senzația că pot să cadă banii din el. De aceea, îi îndes cu precauție, ca să fiu sigur că donația mea nu va cădea. Să am măcar certitudinea că se contabilizează pe undeva prin ceruri și milostenia mea. Exact cum își achitau catolicii răscumpărarea de păcate în Evul Mediu, prin Indulgențe. Dădeai banu’, delete to reciycle bin la păcate!

Nu știu cum naiba, dar mereu când ne intersectăm la mall, fie sunt stresat, fie ciufut, fie n-am destule like-uri, fie n-am fost la sală, fie, fie, fie… De multe ori m-am prefăcut că nu-l văd (dar el nu știe asta) și doar am sunat la managerul restaurantului (vezi că-i Samy în față, dă-i suma x). Măcar acum afle că-s mistreț (câteodată).

Mereu îmi vorbește despre mama lui. Nu o laudă, doar îmi spune ceea ce face pentru el și e îndeajuns să pricep că-i o sfântă. Îl înțeleg destul de bine pentru că și mama mea a fost înegerul meu, iar fără ea, eram un mediocru. Mama îl urnește, îl hrănește, îl spală, îl șterge. Și-l întoarce noaptea de două ori de pe-o parte pe alta, pentru că-i amorțește trunchiul și-l doare. (”Ștefan, dacă nu mă întoarce, înțepenesc. Știi ce norocos ești să te poți mișca în somn?”). La asta chiar că nu m-am gândit: să fiu fericit că mă mișc ÎN SOMN…

El zice că are noroc de maică-sa. (nu știu ce să zic de norocul lui în viață…). Dar sunt copii cu boala lui Samy, care-s aruncați într-o pungă și zac în orfelinate.

Eu am fost la Iași la un astfel de centru pt. copii cu handicap, abandonați. Nimeni nu mai e om după ce iese de acolo. Nici măcar angajații. Rămân cu sechele. (doamna directoare mi-a spus că unii angajați fac cancer de la stres). Am întâlnit copilași cu malformații, cu furtune în stomac sau care respiră prin tuburi înfipte-n gât. Am întrebat-o hoțește pe dna. directoare ”doamnă, ce bani aveți nevoie p-aici, pot să vă ajut șî eu?”, sperând să mă sustrag de la ceea ce era atât de previzibi și necesar. ”N-avem nevoie de niciun ban domnul Mandachi, avem nevoie de prezența fizică. Copilașii ăștia plâng în hohote când pleacă vizitatorii. Atât avem nevoie: de PREZENȚĂ umană. De OM. Bani? mai puțin”.

Bani mai puțin? Am notat.

Ce credeți? Am mai călcat pe acolo de acum trei ani? Nici pomeneală. Am eschivat ca Mayweather și am trimis oamenii mei cu diverse portocale, dar eu nu!

Mă sună ieri Samy, că vrea să vină până la hotel. Îmi cere să facă o poză cu mine (vedeta) ca să obțină niște bănuți (de la comunitatea mea de facebook) pentru o excursie mai lungă. A mai călătorit și alte dăți. Am contribuit șî eu cu ceva mărunțiș atunci, dar la vară, vrea să vadă Europa. Și uneori, fără bani nu poți să vezi Europa…

Îl chem la mine la birou la ora cutare. Ajunge la timp, dar uit de el. Am multe pe cap. Mă sună fata de la recepție de două ori, ”vă așteaptă un domn în cărucior”. Într-un final îmi mișc curul la recepție. Răbdare, că am febră musculară de la sală, da?

Îl iau cu ”domnu’ Samy”, glumesc cu el că are o cască în ureche parcă-i de la SRI, mai un clișeu grăbit, mai un rânjet, apoi trecem la pozat: eu în picioare, eu jos, apoi eu cu mâna pe umărul lui (ca să părem mai prieteni decât suntem). Mai depărtați, mai la stânga, amândoi la același nivel etc. Stai! Nu mi-a ieșit bine sacoul, mai facem una. Stai! Ai făcut-o de jos în sus și ies nasol, par deformat. Termin ședința foto cât de repede pot, apoi îl invit la masă. Adică îl invit singur la masă. Ba nu: îl expediez. Ăsta e verbul corect. Pentru că eu mai am ceva treabă. ”Ștefan, stai să chem pe prietenul meu de afară, care m-a adus, ca să-mi ridice lingura la gură.”. Stai relaxat Samy, nu te deraja! Îl chem eu.

Am epuizat repede subiectele de discuție, motiv pentru care îi cer niscavai detalii pentru postarea asta, pe care-o citești. Cred că la viața lui l-am întrebat de zeci de ori, dar acum, chipurile, sunt și mai preocupat : ”deci… zici că nu poți mișca decât un singur deget? Doar atât, nimic altceva?” îl chestionez avocățește ca la interviu.

S-a săturat șî el să-mi dea același răspuns, dar e amuzat și repetă ceea ce știam de ani de zile: ” Ștefan, mie dacă-mi miști degetul de pe joystick la zece centimetri, zac aici până mâine”. Cum adică rămâi aici până mâine? mă mir eu. ”Uite-așa, dacă nu vine nimeni să-mi mute mâna pe buton la locul ei, mă găsești în același loc până mor”.

Îl invit în restaurant. V-ați prins că sunt un om ocupat, deci este cazul să dispar cu responsabilități. Patrulez fără direcție prin hotel, apoi reintru tiptil. Trec pe lângă Samy, care așteaptă cumincior și întinde gâtul spre furculița cu pește de la băiatul care-l însoțește. (Rimează)

Poftă bună, Samy!

Dar deodată, am o revelație: Pfffai, cred că sunt cam la fel de chel ca Samy. (e profund, știu, dar cel mai limpede în viață remarci ceea ce te complexează).

Și cum orice revelație vine la pachet cu altele mai mici, mă întreb… Dacă-l mănâncă chelia pe Samy? Ce naiba face? Sau dacă-l scarpină urechea și-i singur? Îmi reapar în minte infiorătoarele ultimele zile din viața mamei mele, când nu se mai putea mișca. Știam cât suferă și o vedeam cât luptă pentru viață. Se uita în ochii mei iar eu mă schiungiuiam disperat: ”dacă o mănâncă pielea capului? efectiv nu poate să-și miște mâna să se scarpine. Doamne..”.

Și ca să nu devin prea siropos, schimb subiectul cu o concluzie personală: unul dintre cele mai mari miracole este să te poți șterge singur la cur. Nu crezi până nu vezi. Eu am văzut și cred.

”Samy, o să contribui șî eu la excursia ta cu bani, dar am să fac o postare care o să-ți asigure donații să te deplasezi chiar și pe alte continente. Există români cum nici nu-ți imaginezi, oameni buni.”. Știu că vă stă pe limbă: ”Da de ce nu-i plătești tu tot, bă Mandachi-reclamagiu?”. Eu o să contribui primul, dar trebuie să fim mai mulți. Pentru că Samy mai are și alte nevoi și nu e doar pentru acum. Pe mine nu mă interesează ce face el cu banii sau dacă-i folosește precum insinuează. Asta nu pot garanta. Omul ăsta mi-a zis că are o nevoie. Punct. Facă ce-o vrea cu ei. Eu atât știu: banii sunt buni și utili. Eu iubesc banii. Banii trebuie repectați și înmulțuiți, pentru că iată, pe lângă prezență umană, uneori e nevoie și de bani (nu mai puneți botu la naivii care vă spun că banii sunt ochiul dracului)

Îmi scrie Samy chiar acum pe whatsup: ”ștefan ai reușit să termini textul?” ”Stai Samy, ai răbdare! Trebuie să-l scriu ca să conving cât mai multă lume să te ajute! Să vezi cât strângem”. E ora 04:55 și încă n-am terminat.

Am ajuns la final, dar nu-mi iese nicio formulă ca să vă motivez să-l ajutați pe Samy. Oricum cei mai mulți se plâng că scriu prea mult și citesc pe diagonală. Am vrut să închei cu informația că Samy are 31 ani. Am sperat să ating corzi sensibile că e încă viu. Să fie ca o cireașă de pe tortul dramatic. Dar n-are niciun neam finalul ăsta. Nu se leagă nimic epic. Nu știu cum naiba să îndemn lumea să-i dea niște cash lui Samy. Habar n-am. Să scriu ”vă rog donați pentru Samy”? Dă lumea scroll în secunda trei.

Până una alta Am dat copy-paste la contul primit de el pe whatsup. Sper că a scris corect contul cu singurul deget funcțional. Vă asigur că dacă îl ajutați v-ar transmite ceea ce-mi scrie mie de fiecare dată când îmi mai spăl păcatele: ”Mulțumesc mult de tot Ștefan. Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Nume: Popovici Samuel

Cont in lei: RO55BTRLRONCRT0443203501

Cont in euro: RO05BTRLEURCRT0443203501

Banca Transilvania

Cont paypal: projects.samy@icloud.com

Sursa: Ștefan Mandachi