Parcuri putine si distruse, curtile scolilor inchise…

Ca tot e ziua copiilor, ne referim acum la cei care ar trebui sa se gandeasca la ei. Ce sa fie mai important pentru un copil decat joaca. De ce sa ne miram ca cea mai raspandita joaca a lor acum este calculatorul si telefonul, atata timp cat nu mai au alta alternativa reala.

Daca luam exemplul orasului Tirgu Mures, regasim putine parcuri si acestea partial distruse, neintretinute, un adevarat pericol.
Singura alternativa, curtile scolilor. Dar, surpriza: acestea sunt inchise!

Desi exista un proiect depus de consilierul Radu Balas si votat in CL Tirgu Mures, care prevede posibilitatea deschiderii curtilor si dupa orele de curs, desi primaria Tirgu Mures plateste sute de mii de lei catre o firma privata pentru paza lor, acestea au ramas aproape toate INCHISE!

De ce? Pentru ca nu au foarte multa minte, pentru ca astia mici nu platesc „comisioane”, pentru ca „asa vor ei”, pentru ca ei sunt PSD+PNL+UDMR si pentru ca…

Zona ȋn care am copilărit, un cartier dezvoltat ȋn anii ’70, este acum ȋnţesat de maşini. Noroc că arborii plantaţi ȋn acea vreme ȋi dau un aspect destul de ecofrendly. Cum cel mic ȋncă dormea cȃnd am ajuns să ȋl iau de la bunici, am zis să mă duc pȃnă la piaţă.

Drumul cel mai scurt era prin curtea şcolii unde făcusem generala ȋn urmă cu mulţi ani. Două terenuri de fotbal şi unul de baschet erau mereu pline de puşti gălăgioşi. Rupsesem şi eu multe ȋncălţări de-a lungul anilor bătȃnd mingea acolo. Acum ȋnsă, m-a ȋntȃmpinat o linişte nefirească. Părea un spaţiu desprins din fotografiile Cernobȋlului: niciun copil nu se zărea; doar două Dacii Logan ȋntr-o parcare amenajată acolo unde „pe vremea mea” erau cȃţiva brăduţi.

„ – Alo, domnu’, ȋncotro?!” am auzit o voce nemulţumită ȋn spatele meu.

„ – La piaţă”, am răspuns.

„ – Păi şi tocmai prin curtea şcolii v-aţi găsit să mergeţi?”

Deşi atitudinea lui de Cerber mă irita, i-am răspuns cȃt se poate de frumos că era drumul cel mai scurt, eram pe domeniul public şi că nu mai ajunsesem demult prin curtea fostei mele generale. Dar că, din păcate, nu ȋmi plăcea ceea ce vedeam.

„ – Aaa, deci aţi fost şi dumneavoastră elev aici”, s-a mai ȋmbunat portarul ce plescăia o gumă.

„ – Da, cȃndva cȃnd şcoala asta era mai plină de viaţă. Dar de ce nu mai bate nimeni mingea, toţi copiii sunt pe telefoane?”

Cerberul a scuipat guma la coşul de gunoi şi a ȋnceput să se frece gȃnditor pe obraz.

„Nu mai au voie să se joace, domnule. Nu ştiţi cum sunt legile acum: se accidentează unul, răspunde şcoala. Se adună nişte golănaşi care se iau de la te miri ce fault, locatarii din blocuri cheamă poliţia şi iară şcoala răspunde.”

Cum am făcut ochii mari şi am exclamat că aşa bieţii copii sunt obligaţi să stea numai ȋn faţa televizoarelor, că nu prea sunt alte spaţii unde să se adune pentru a se juca, că pe vremea mea jucam fotbal şi, pe urmă discutam aici, pȃnă seara tȃrziu, numai bine i-am dat apă la moară.

„Aşa au zis şi profesorii de sport. Dar directoarea nu a vrut să audă, că e ordin de la minister, că sportul se face ȋn timpul orelor, că nu vrea să meargă pe la poliţie. Asta se ȋntȃmpla acum ani buni. Nu am eu şcoală că nu m-am ţinut de carte. Da’ mi-e milă de copiii de azi. Ăştia cu carte ȋşi bat joc de ei. Îi doare undeva că ȋi nenorocesc, că ajung de mici la doctori de inimă, că-s toţi graşi. O să mai vedem echipa la mondialele de fotbal pentru handicapaţi peste cȃţiva ani că aşa o să ajungă toţi, săracii.”

Sursa  republika.ro / Adrian Stepan