Muzeul Etnografic „Anton Badea” din Reghin este recunoscut pentru numeroasele porturi populare româneşti, maghiare, săseşti şi ţigăneşti pe care le deţine, care fac obiectul unei ample expoziţii permanente, pe anotimpuri, dar se remarcă şi printr-o serie de obiecte vestimentare populare intrate în categoria tezaur.

Între obiectele de tezaur, care compun porturile populare româneşti, se regăsesc cămăşi populare, pieptare cu cănaci, ii cu ciupag negru şi roşu, învelitori sau ştergare de cap, catrinţe cu trup vânăt, brâuri femeieşti şi bărbăteşti, cămăşi cu cept şi multe altele.

Muzeograful Kozma Jozsef a declarat că obiectele de tezaur provin de pe Valea Mureşului Superior, de pe Valea Gurghiului şi din Câmpia Transilvaniei, în special din localităţile Săcalu de Pădure, Logig, Lunca şi Lueriu, iar unele datează de la începutul anilor 1900.

Kozma Jozsef a arătat că, în urma unei cercetări intitulate „Costumul popular românesc mureşean”, efectuată pe cămăşile populare de la Muzeul din Reghin de Maria Borzan şi Roxana Maria Man, s-a descoperit că ia a cunoscut nenumărate variante morfologic-decorative determinate de sistemele de croială, de modalităţile şi procedeele de ornamentare.

Acesta a spus că elementul care se ia în considerare pentru stabilirea tipologiei iei este croiul, atât modul în care sunt alcătuiţi stanii (piepţii şi spatele), cât şi felul de prindere a mânecilor la stani, din umăr sau din gât şi că, în funcţie de acest lucru, există ia dreaptă şi ia încreţită la gât.

Astfel, în expoziţia de la Reghin aveam de-a face cu cămaşa dreaptă, sau bătrânească, întâlnită în zonă sub forma cămăşii cu platcă, o variantă a cămăşii drepte, pătrunsă în portul ţărănesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub influenţa oraşului.

De asemenea, avem cămaşa încreţită la gât, cunoscută şi drept cămaşa de tip carpatic, care „aparţine străvechiului fond din sud-estul Europei, iliro-traco-dacic, după cum arată reprezentările sculpturale de pe monumente ale antichităţii descoperite în acest spaţiu etno-cultural”.

Studiul pus la dispoziţie de Muzeul Etnografic din Reghin subliniază că ţăranii numesc această cămaşă drept „cămaşă românească”, întrucât ea adună, în creţuri, la baza gâtului, întreaga lăţime a stanului şi a părţii superioare a mânecilor.

„Cămaşa din ţinuturile mureşene aparţine variantei cu mânecă fără altiţă în croi. Ea, de fapt, reprezintă urma cămăşii cu altiţă, cusătura orizontală, de ‘rând pe umăr’, marcând locul unde altiţa se unea cu mâneca. Este tipul cu pondere însemnată în judeţul nostru. După modul de încheiere al cămăşii la baza gâtului, cea mai veche este o răscroială rotundă, deschisă atât cât este necesar pentru trecerea capului şi încreţită pe o aţă. Un tip mai evoluat este cel în care stanii şi mânecile sunt adunate pe ‘obinzică’, un guler îngust, aplicat pe încreţurile de la gât. În timp ce răscroiala de la baza gâtului rămâne constantă, gura cămăşii este amplasată fie la spate (la cămaşa cu ciupag), fie lateral, fie în mijlocul pieptului, mai târziu. Un criteriu de bază în stabilirea tipului de cămaşă care marchează fazele evolutive este modul de terminare a mânecii: cămaşa cu mânecă largă, cămaşa cu volan (fodori), realizat cu ajutorul unui şnur sau a lânceţului (bentiţă) şi cămaşa cu manşetă sau pumnaşi”, se arată în studiul „Costumul popular românesc mureşean”.

În expoziţia de Reghin mai găsim şi ii clasificate după ornamentaţia mânecii, iar cămăşile încreţite la gât din zona Mureşului Superior sunt cămaşa cu umăr (întâlnită pe o arie largă a judeţului, mai ales pe Valea Gurghiului, Valea Beicii, Valea Superioară a Mureşului şi o parte a Câmpiei Transilvaniei), cămaşa cu umăr şi râuri (în toate zonele etnografice ale judeţului), cămaşa cu râuri (este mai extinsă pe Valea Gurghiului, Valea Beicii şi zona Târnavelor) şi cămaşa cu şâre peste cot (în Câmpia Transilvaniei, Valea Gurghiului şi Valea Superioară a Mureşului).

„Valoarea artistică a cămăşii femeilor din satele mureşene este amplificată de dispunerea câmpurilor ornamentale, în aşa fel încât să sublinieze linia croiului şi să pună în evidenţă silueta femeii care le poartă, de cromatica sobră, cu decor predominant negru, pe fondul alb al pânzei (zona Târnavelor), de un registru cromatic amplificat la cele mai noi, odată cu folosirea vopselelor cumpărate de la prăvălie şi a introducerii de noi materiale pentru realizarea decorului: firul de mătase, firul metalic auriu şi argintiu, mărgelele şi paietele, dar la care păstrarea câmpurilor ornamentale tradiţionale asigură menţinerea echilibrului estetic”, se mai arată în studiu.

Muzeograful Kozma Jozsef a precizat că materiile prime folosite pentru confecţionarea cămăşilor au fost, la început, cânepa şi inul, apoi bumbacul, care domină sfârşitul secolului al XIX-lea, până la jumătatea secolului XX, când apare pânza industrială, adică giolgiul. În rest, pânza era ţesută în casă, în două iţe, iar pentru ornamentarea cămăşilor, la început, s-a folosit lâna, cânepa şi inul, în coloritul natural, iar mai târziu vopsitul cu mijloace casnice.

„La sfârşitul secolului al XIX-lea, au pătruns în lumea satului unele produse industriale, cum ar fi lânica (o calitate de lână moale), apoi arniciul (bumbac dezlânat), ibrişinul, care au luat locul produselor casnice. Recent, sunt folosite în broderiile ornamentale de pe cămăşile femeieşti firele de bumbac mercerizat şi mătase vegetală, care, prin coloritul puternic, au alterat armonia cromatică a cămăşilor vechi. Pe Valea Mureşului şi pe Târnave s-au folosit firele metalice aurii, argintii sau paiete, iar în Câmpia Transilvaniei, Valea Superioară a Mureşului şi Valea Gurghiului, s-au folosit pe scară largă mărgelele policrome, care dau strălucire câmpurilor ornamentale”, a susţinut muzeograful.

Kozma a atras atenţia asupra iei încreţite la gât, despre care a spus că prototipul acesteia este întâlnit şi azi şi apare inclusiv pe Columna lui Traian şi pe monumentul de la Adamclisi din Dobrogea.

„Ia încreţită la gât se poartă pe întreg spaţiul locuit de români cu excepţia Maramureşului, a Dobrogei şi a Estului Bărăganului. Creţurile cămăşii sunt strânse în jurul gâtului cu o aţă, de cânepă sau in, peste care s-a aplicat un guler îngust ca o bentiţă. Mânecile sunt fie largi, libere la extremitatea inferioară, fie prinse într-o bentiţă sau printr-o încreţitură ca cea de la gura gâtului şi terminată cu volan. Motivele ornamentale sunt plasate pe mâneci în cele trei registre tradiţionale (altiţă, încreţ, râuri), pe piepţi, de-o parte şi de alta a gurii cămăşii, pe spate. Conservând până în zilele noastre, atât sistemele arhaice de croială, cât şi străvechi motive ornamentale, cămaşa a păstrat cel mai bine trăsăturile specificităţii noastre etnice”, a mai spus muzeograful, citând studiul colegelor sale.

Din acelaşi studiu mai aflăm că ia este un document cu certă valoare istorică şi artistică, reflectând modul de viaţă al etniei care îl poartă, iar continuitatea unor motive a căror origine se află în preistorie, fiind legate fie de cultul fecundităţii, fie de cultul solar – multe cu circulaţie universală (rombul, cercul, meandrul, linia în zig-zag, triunghiul, steaua, coarnele berbecului) – face dovada permanenţei populaţiei româneşti pe aceste meleaguri.

„Ia românească a devenit un brand de ţară recunoscut de toată planeta, în urma evenimentului iniţiat de comunitatea online ‘La Blouse Roumaine’ şi sărbătorită la 24 iunie – de Sânziene – ca Ziua Internaţională a Iei. În această zi, fiecare femeie este invitată să îmbrace ia, şi de ce nu, întreg costumul popular. Îmbrăcându-l vei trăi un sentiment deosebit, un fel de mândrie naţională, ai impresia că îmbrăcând costumul popular ai luat asupra ta visele şi aspiraţiile neamului tău. Îmbracă ia şi costumul popular pentru că ele te înnobilează, îţi dau măreţie şi valoare. Trăieşte acest sentiment din plin şi te bucură că eşti român!”, se mai subliniază în studiul Mariei Borzan şi al Roxanei Maria Man.

Sursa:agerpres.ro