Iată că au trecut 55 de ani de când, în fiecare primăvară, are loc o Zi Mondială a Teatrului. O zi, adică 24 de ore, care încep în zona teatrului No și Bunraku, trec prin opera în stil Beijing și prin Kathakali, fac popas între Grecia și Scandinavia, între Eschil și Ibsen, între Sofocle și Strindberg, apoi între Anglia și Italia, între Sarah Kane și Pirandello, dar și în Franța, unde ne aflăm și unde Parisul este, totuși, orașul din lume care primește cele mai multe trupe străine. În continuare, cele 24 de ore ale noastre ne poartă din Franța în Rusia, de la Racine și Moliere la Cehov, apoi traversează Atlanticul pentru a se opri într-un campus studențesc californian unde niște tineri reinventează, poate, teatrul. Căci teatrul renaște mereu din propria-i cenușă. Nu e decât convenție care trebuie abolită fără răgaz. Așa rămâne el viu. Teatrul are o viață bogată, care sfidează spațiul și timpul, piesele cele mai contemporane sunt hrănite de veacurile trecute, repertoriile cele mai clasice devin moderne de fiecare dată când sunt puse din nou în scenă.

O Zi Mondială a Teatrului nu este, desigur, o zi în sensul banal al vieților noastre cotidiene. Ea face să reînvie un imens spațiu-timp și, pentru a evoca spațiul-timp, aș vrea să fac apel la un dramaturg francez pe cât de genial, pe atât de discret — Jean Tardieu. Îl citez: ‘Pentru spațiu, se întreabă care e drumul cel mai lung între un punct și altul. Pentru timp, se sugerează să măsurăm în zecimi de secundă timpul necesar pentru a pronunța cuvântul ‘veșnicie’. Pentru spațiul-timp, se spune: ‘Fixați-vă în minte, înainte de a adormi, două puncte oarecare din spațiu și calculați timpul necesar, în vis, pentru a ajunge de la unul la celălalt’.

Pentru mine, teatrul este celălalt, este dialogul, este absența urii. Prietenia între popoare — nu prea știu ce vrea să însemne asta, dar cred în comunitate, în prietenia între actori și spectatori, în unirea tuturor celor pe care-i reunește teatrul, cei care îl scriu, cei care îl traduc, cei care îl luminează, îl îmbracă, îl decorează, cei care îl interpretează, cei care îl fac, cei care merg la el. Teatrul ne apără, ne adăpostește… Chiar cred că ne iubește… atât cât îl iubim… Mi-aduc aminte de un bătrân regizor tehnic de modă veche, care, înainte de ridicarea cortinei, în culise, spunea în fiecare seară, cu voce fermă: ‘Faceți loc teatrului!’ Acesta va fi cuvântul de încheiere. Mulțumesc. – Isabelle Huppert

Sursa:agerpres.ro